La începutul drumului nostru în coaching este firesc să citim Competențele-cheie ICF prin întrebări precum: Ce trebuie să fac? Cum arată această competență în practică? Cum voi ști că am înțeles-o?

Una dintre cele mai prețioase lecții pe care le-am învățat în mii de ore de practică este că adevărata profunzime a procesului de coaching nu se dezvăluie doar în conținutul conversației, ci și în ritmul ei.

M-am observat în anumite perioade de viață, după ce am depășit niște provocări – indiferent că erau în plan personal sau profesional, examene (de toate felurile) sau poate suferințe ale corpului.

Aș spune NU cu ușurință acelor lucruri care nu mă cheamă cu adevărat...

Oare te-ai întâlnit cu această dezbatere din lumea coaching-ului: există clienți coachable și clienți non-coachable? Este o dihotomie care a generat, în timp, răspunsuri variate, chiar și între experții din domeniu.

Cel mai adesea, la începutul întâlnirilor de grup, am obiceiul să lansez întrebarea: „care sunt acele aspecte asupra cărora avem nevoie să avem un acord colectiv, astfel încât să ne asigurăm un spațiu adecvat procesului de creștere și de învățare?”

Nu am niciun fel de studii în domeniul teatrului, nici formări de lungă durată, nici programe mai scurte. Și, cu toate acestea, îndrăznesc azi să fac o paralelă între teatrul de improvizație și coaching.

Una dintre preocupările importante ale coach-ului profesionist o reprezintă vânzarea seviciilor de coaching. Articolul de față nu va atinge în mod direct acest aspect, însă va releva unul dintre criteriile importante, aș zice cruciale, inclusiv pentru vânzare.

După ani buni de prezență activă în lumea coaching-ului profesionist, ți se poate întâmpla să crezi că oamenii știu deja ce este coaching-ul, cum se diferențiază această profesie de altele, ce expertiză este necesară pentru a deveni coach.