Nu am niciun fel de studii în domeniul teatrului, nici formări de lungă durată, nici programe mai scurte. Și, cu toate acestea, îndrăznesc azi să fac o paralelă între teatrul de improvizație și coaching.
Am susținut recent un eveniment a cărui tematică a fost relația de cuplu și, în cadrul evenimentului, am invitat trei actori, care au susținut un moment de improvizație teatrală.
A fost pentru mine o bucurie să observ o serie de elemente comune între arta actorului de improvizație și arta coaching-ului. Consecința a fost că, în zilele care au urmat, am căutat și citit diferite manuale despre teatrul de improvizație, din dorința mea de a pătrunde mai profund în principiile, dar și în practica actorului de improvizație și în procesul său de învățare.
De ce scriu azi despre acest lucru?
Pentru că vreau să îți povestesc despre un principiu definit ca fiind fundamental în teatrul de improvizație, iar eu cred că este un principiu fundamental pentru orice persoană care își dorește să practice coaching-ul la nivel de artă, precum și pentru orice persoană care se întreabă care ar fi niște comportamente concrete care ar putea să o susțină în a construi conversații cu sens /vs/ a purta discuții care nu construiesc.
Mi-a plăcut enorm simplitatea cu care am găsit exprimat acest principiu în cartea lui Dragoș Muscalu, Improv: noțiuni de bază și exerciții, publicată la U.N.A.T.C. Press, 2019.
Vorbim despre principiul ACCEPTARE.
Dragoș Muscalu spune: „Improv se bazează pe reacţia spontană a actorilor de pe scenă. Pentru ca o scenă născută astfel să fie atât interesantă cât şi captivantă, aceştia trebuie să accepte orice idee vine atât din partea publicului cât şi din partea colegilor. Neacceptarea unei idei noi, în Improv, se numeşte Blocare. Acesta nu face altceva decât să „omoare” propunerea venită înspre improvizator. Cea mai des întâlnită formă de blocare, dar şi cea mai uşor de recunoscut, este aceea prin negaţie. Când un jucător spune „Nu”, pe scenă, el împiedică orice posibilitate ar avea partenerul său de a da o nouă turnură evenimentelor.”
Și acum te invit pe tine, specialistul în coaching sau persoana dornică de a construi conversații cu sens, să citești paragraful de mai sus având în minte spațiul unei sesiuni de coaching sau poate ultima întâlnire cu echipa ta ori un coleg cu care ți-ai fi dorit ca discuția să fie mai constructivă decât a fost.
În cele ce urmează, voi menține cadrul de coaching, pentru exemplificări, și te invit pe tine să îți dai propriile exemple, din alte tipuri de contexte – poate din rolul tău de lider de echipă, din acela de partener de cuplu, de coleg, de prieten sau, de ce nu, de părinte.
Iată cum am putea rescrie paragraful de mai sus, într-un cadru de coaching:
„Coaching-ul se bazează pe reacţia spontană a coach-ului, în timpul sesiunii. Pentru ca o conversație născută astfel să fie atât constructivă cât şi generatoare de sensuri noi, coach-ul trebuie să accepte orice idee vine din partea clientului. Neacceptarea unei idei noi generează Blocarea procesului. Prin neacceptatea unei idei venite din partea clientului, coach-ul nu face altceva decât să „omoare” propunerea venită înspre el. Cea mai des întâlnită formă de blocare, dar şi cea mai uşor de recunoscut, este aceea prin negaţie. Când un coach spune „Nu”, în sesiune, el împiedică orice posibilitate ar avea partenerul său (clientul) de a da o nouă turnură evenimentelor.”
Formele de a bloca dialogul sau, altfel spus, de a nu respecta principiul acceptării, sunt multiple și conțin tot o formă de negație, doar că negația este exprimată indirect sau parțial.
Învățăm în continuare din manualele dedicate actorilor de improvizație și descoperim cele mai comune patru forme de neacceptare a conținutului sau ideilor exprimate de client/interlocutor:
- Negația directă: nu;
- Negația indirectă: da, dar…;
- Auto-blocarea;
- Acceptare parțială: continuarea conversației preluând o singură idee dintre cele exprimate de client.
Uneori, negația este atât de puternic și subtil impregnată în limbajul și manifestările noastre, încât nici nu mai sesizăm cât de prezentă este în dialogurile pe care le purtăm.
Exemplele ce urmează vor părea poate puțin exagerate, pentru că sunt scoase din context și devin evidente. Tocmai de aceea ai putea gândi că ție nu ți se întâmplă. Te invit totuși să reflectezi puțin la situații concrete, mai ales acele situații în care ai simțit că o conversație nu progresează mai deloc; poate motivul a fost chiar ne-acceptarea a ceea ce a venit din partea interlocutorului tău.
Exemplu de blocare a conversației prin negație directă:
Client: Uite, aș vrea să știu tu, cu toată experiența pe care o ai, ce ai face în situația mea?
Coach: Nu contează ce aș face eu, suntem diferiți și poate că ce a funcționat pentru mine, nu va funcționa și pentru tine.
Client: Da, înțeleg asta și totuși m-ar ajuta să aud punctul tău de vedere…
Coach: Nu știu ce să zic, nu am neapărat o opinie aici și nici experiențe similare…
Cum ar fi putut decurge acest dialog, pornind de la acceptare și aliniat cu etica coach-ului profesionist? Construiesc aici o posibilă variantă, iar tu le poți construi pe ale tale.
Client: Uite, aș vrea să știu tu, cu toată experiența pe care o ai, ce ai face în situația mea?
Coach: Hm… hai să ne asigurăm că am imaginea corectă a situației – am reținut că ceea ce îți dorești cel mai mult acum este să soluționezi acest conflict și că ești dispus să faci toate eforturile necesare.
Client: Da…
Coach: Ce nu îmi e clar: ce anume crezi tu că menține acest conflict deschis? Pentru că ai făcut deja o serie de demersuri de soluționare și nu au funcționat.
Exemplu de blocare a conversației prin negație indirectă:
Coach: Cum s-ar desfășura toată această situație, în varianta ideală?
Client: Nu mă ajută să mă uit la situația ideală, când eu am de rezolvat situația actuală, care e departe de a fi ideală.
Coach: Înțeleg că acum lucrurile nu merg tocmai bine, dar hai să vedem ce ar însemna ca ele să meargă bine, ce îți dorești tu, de fapt.
Client: Ce îmi doresc eu este să dispară starea aceasta conflictuală și tensionată pe care o simt mereu când intru în birou.
Coach: Și dacă ar dispărea, cum s-ar derula o zi la birou?
Evident că această conversație, cu toate bunele intenții ale coach-ului, nu va duce nicăieri. Deoarece coach-ul blochează răspunsul clientului în momentul în care rămâne atașat de propria idee – aceea de a privi situația ideală – și nu construiește pe răspunsul clientului.
Ce ar însemna, în exemplul acesta, acceptarea și construirea pe ceea ce spune clientul?
Coach: Cum s-ar desfășura toată această situație, în varianta ideală?
Client: Nu mă ajută să mă uit la situația ideală, când eu am de rezolvat situația actuală, care e departe de a fi ideală.
Coach: Și din situația actuală ce anume are nevoie să fie rezolvat?
Client: Păi, în primul rând aș zice că starea aceasta conflictuală care plutește în permanență în birou.
Coach: Vorbești despre o stare, conflictuală. Ce e prezent aici, în starea aceasta?
Exemplu de auto-blocare a conversației
Coach: Hai să ne imaginăm că toți colegii tăi de echipă sunt acum, aici. Și aveți această conversație deschisă, directă, despre care mi-ai povestit.
Client: Ok…
Coach: De fapt, nu, pentru moment e doar X aici, cu care ai spus că ai cele mai mari dificultăți în comunicarea directă. Începi cu el discuția….
Aparent, nu ne blocăm propriile idei. În fapt, acest tip de revenire asupra spuselor noastre, care poate debusola interlocutorul și bloca dialogul, se întâmplă frecvent.
Exemplu de blocare a conversației prin acceptare parțială
Client: Mi-aș dori să facem o listă a lucrurilor care mă vor susține ca să duc acest proiect la capăt și a ceea ce m-ar putea împiedica.
Coach: Ce obstacole vezi că ar putea să apară?
Coach-ul a acceptat parțial afirmația clientului, eliminând din întrebarea sa una dintre ideile exprimate de client („lucrurile care mă vor susține”). Moduri de a prelua integral propunerea clientului pot fi: de la cel mai evident „deci, pe lista aceasta pe care ți-o dorești până la finalul sesiunii vrei să identifici elementele care te vor susține și factorii care te pot bloca să duci proiectul la bun sfârșit”, la o variantă deschisă „și de unde îți dorești să începem explorarea?” sau chiar o metaforă „altfel spus, din ce sunt formate aripile care îți vor susține zborul și ce te-ar putea trage înapoi”.
Pe cât de evidentă este în acest exemplu acceptarea parțială, pe atât de greu o sesizăm atunci când o facem. În cartea sa Improv: noțiuni de bază și exerciții, Dragoș Muscalu consideră că blocajul generat de acceptarea parțială este cel mai greu de sesizat.
Înainte de a încheia acest articol, simt să mai fac o mențiune: în practica mea de mentor coach, întâlnesc frecvent toate aceste forme de blocare a conversației prin neacceptare, atât la coach-i aflați la început de drum, cât și la coach-i cu mai multă experiență. Le întâlnesc frecvent și în practica mea de coach de echipă, atunci când ascult conversațiile echipelor cu care lucrez.
De aceea, te invit să te uiți la ultima conversație pe care ai avut-o cu un coleg sau un client. Poate chiar azi. Cât la sută ai acceptat, din ceea ce a spus celălalt? Care sunt, concret, momentele în care ai construit pe ceea ce a spus el/ea?
Despre asta este acest principiu al acceptării:
- Mai întâi, să spui în sinea DA provocării lansate (o idee exprimată de partenerul / partenerii de conversație), dintr-un loc de curiozitate autentică;
- Mai apoi, să construiești și tu pe ideea respectivă, fie că inviți la o explorare mai aprofundată, fie că adaugi un element în plus față de cele deja expuse, fie că schimbi unghiul din care priviți situația expusă etc;
- Și, constant, să rămâi în pas cu ceea ce este spus acum – nu acum 5 minute, nu acum 10 minute.
Voi încheia citându-l tot pe Dragoș Muscalu, care, deși vorbește despre arta improvizației, mie îmi povestește necontenit despre arta coaching-ului și arta vieții.
„Arta improvizaţiei autentice nu se poate crea, pur şi simplu, doar dacă un actor/improvizator ţine cont de regulile ei. Mai mult decât atât, în activitatea mea, am văzut scene care porneau de la nişte premise excelente şi „mureau”, pe parcurs, din cauza… regulilor. Deşi, mai corect ar fi să spun: mureau din cauza celor care, în loc să se gândească la rezolvarea problemelor ivite în scenă, se gândeau la reguli şi la aplicarea acestora „mot-a-mot”. […]
Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie: să ne imaginăm că cineva a scris TOATE regulile improvizaţiei. Documentul este la îndemâna tuturor şi oricine poate să îl citească. Luăm acest set de reguli şi punem pe cineva să le înveţe pe dinafară. Odată procesul încheiat, luăm persoana respectivă, o urcăm pe o scenă şi îi spunem: „Dă-i drumul, improvizează!”. Iar rezultatul… Oare se va ridica el la înălțimea unui spectacol foarte bun? Să fie oare regulile necesare şi suficiente pentru a ridica improvizaţia la rang de Artă? Evident că nu. Așa cum am dedus, urmărind un lung parcurs al spectacolelor de improvizație (atât în ţară cât şi în afara ei), nu doar regulile sunt necesare, ci și… acel ceva propriu artistului. Ceva ce face ca apariția lui scenică să devină inefabilă, un moment unic. Adică libertatea creatoare.
Regulile pot fi irelevante pentru o scenă bună de improvizaţie, dar nu şi pentru mecanismul de gândire al improvizatorului. Enunţul unei reguli conține, întotdeauna în el, o formulare de genul: „TREBUIE să faci asta!” sau „să NU faci aşa!”. Evident, în Arta Actorului astfel de enunţuri imperative nu îşi au locul; de aceea regulile despre care se tot vorbeşte în improvizaţie iau forma unor principii, care, în loc de „trebuie”, spun: „dacă faci asta sau aşa, scena… s-ar putea să funcţioneze”. (D. Muscalu, Improv: noțiuni de bază și exerciții, UNATC Press 2019, pg. 10-11).
Despre autor
Mioara ȘOLDAN
– MCC
Cu background de lingvist și master în psihologie clinică și diagnoză, Mioara Șoldan este în prezent ICF Master Certified Coach, mentor înregistrat în registrul ICF, coach supervisor și trainer în cadrul unor programe acreditate ICF. Susține, din aceste roluri, dezvoltarea aprofundată și creșterea continuă a specialiștilor în coaching.
Motivația continuă a Mioarei curge din credința că, prin creșterea nivelului de conștientizare la nivel individual, contribuim colectiv la evoluția umanității. Proiectele de coaching pe care le creează și implementează vizează cu precădere transformarea culturilor organizaționale și a dezvoltat, în cei 10 ani de activitate, proiecte cu companii de la foarte mici la foarte mari, organizații locale și internaționale, lucrând atât în procese de 1:1 cât și cu echipe.
”În mine locuiește un suflet de ONG-ist”, spune Mioara, care a fost Președintele ICF Romania în perioada aprilie 2021-martie 2022 și membru în Board-ul ICF România timp de 4 ani (2019-2023), contribuind cu loialitate la dezvoltarea profesia de coach, la educarea pieței din România în privința coaching-ului profesionist și la promovarea coaching-ului în comunități de business și organizații non guvernamentale
Punctele de vedere și opiniile exprimate în articolele invitaților, prezentate pe acest blog, aparțin autorului și nu reflectă neapărat opiniile și punctele de vedere ale Federației Internaționale de Coaching (ICF). Publicarea unui articol aparținând unui invitat pe blogul ICF Romania nu echivalează cu aprobarea sau susținerea din partea ICF Romania a produselor sau serviciilor furnizate de autor.
Cei care doresc să afle mai multe despre autor sau să îl contacteze sunt invitați să o facă prin intermediul retelelor sociale, a paginilor personale sau profesionale din social media sau pe site-urile profesionale ale acestora.
