Câți clienți trebuie să însoțești până când începi să simti cum vor decurge sesiunile? Și câți trebuie să fi întâlnit până intelegi că… nu știi nimic despre următorul?
În coaching, experiența adunată în ore de însoțire a clienților este un avantaj esențial. Ne formează intuiția, ne rafinează ascultarea, ne învață să recunoaștem tipare și dinamici subtile. Cu toate acestea, pe măsură ce creștem în expertiză, apare un risc puțin discutat, dar real: să pierdem prospețimea întâlnirii.
Să începem să vedem si să auzim ceea ce credem că știm, nu ceea ce este de fapt în fața noastră. A ne întâlni cu fiecare client, fie el persoană sau echipă, ca și cum l-am întâlni pentru prima oară, este un exercițiu de prezență, o disciplină de igienă profesională și, totodată, o marcă a maturității în coaching.
Privirea proaspătă nu înseamnă lipsa de experiență, ci suspendarea intenționată a presupunerilor.
Atunci când abordăm o relație de coaching cu ideea „știu unde duce asta”, riscăm să avem o prejudecată privind răspunsurile clientului, care ne condiționează fie să folosim întrebări familiare, dar fără impact real, fie să căutăm soluții în repertoriul propriu, nu în potențialul clientului.
Dincolo de competențele tehnice, coachingul presupune o formă specială de curiozitate – o deschidere conștientă față de unicitatea fiecărei persoane sau echipe, care se cere antrenată constant.
O capcană frecventă este confuzia dintre expertiză și automatisme. Expertiza ne ajută să înțelegem complexitatea contextelor. Automatismele ne determină să le simplificăm în mod periculos.
În spatele unui comportament care „pare cunoscut” poate exista o motivație complet diferită. O echipă care seamănă cu alta poate funcționa după reguli complet diferite. Un client care aduce un obiectiv similar cu cel al altora poate avea un proces de schimbare radical diferit.
Cultivarea prospețimii întâlnirii presupune să punem la îndoială confortul propriilor așteptări, lecturi, înțelegeri.
Cu cât știi mai mult, cu atât crește și riscul subtil de a ști „în locul” celuilalt. Cărțile, teoriile, modelele pot deveni adăposturi comode pentru mintea coachului – dar în relația vie cu un client, toate acestea se cer lăsate la ușă. Paradoxal, tocmai acumularea de cunoaștere îl face pe coach mai vulnerabil: pentru a fi cu adevărat prezent, el trebuie să renunțe, clipă de clipă, la nevoia de a avea dreptate sau de a conduce subtil conversația spre o concluzie deja anticipată. Suspendarea certitudinilor creează întâlnirea profundă.
Un coach care intră într-o întâlnire cu o minte proaspătă, detașată de „soluții deja știute”, menține spațiul în care devine posibil crearea unui flux de ascultare sensibilă.
Aceasta nu e doar o tehnică. Este o stare de receptivitate, în care prezența este impresionabilă, întrebarea devine curiozitate vie, iar tăcerea nu mai este un gol, ci o respirație comună.
În această stare, nu doar clientul „răspunde”, ci întreaga conversație devine un organism viu care se mișcă spre ceva nou.
Aici se naște apariția unei noi perspective, a unei idei sau a unui adevăr interior care nu exista înainte de această întâlnire.
Nici în client, nici în coach.
În practica de supervizare, am observat ca blocajele care apar uneori în lucrul cu un client nu sunt simple dificultăți de comunicare sau incompatibilități de stil – ele sunt, adesea, semnul pierderii prospețimii întâlnirii. Coachul a început, poate fără să-și dea seama, să-l vadă pe client prin lentilele unei povești deja formate, să asculte mai mult ce confirmă decât ce surprinde. Când mintea coachului se fixează – pe o ipoteză, un diagnostic tăcut, o strategie predefinită – spațiul viu al dialogului se contractă. Iar acolo unde nu mai e prospețime, nu mai e nici mișcare reală. Fluxul autentic se reia adesea prin reîntoarcerea la curiozitate nefiltrată.
Ce e nou e, de fapt, foarte vechi
Deși în coaching folosim un vocabular modern, rădăcinile acestei practici sunt vechi:
- Stoicii ne învață despre luciditate, discernământ și detașare. Epictet spune: „Nu lucrurile ne afectează, ci interpretarea noastră.”
- Tao Te Ching vorbește despre utilitatea golului: „Golul din vas e cel care îl face folositor.”
- Dialogurile lui Platon sunt modele de explorare a necunoscutului prin întrebări vii, nu prin certitudini.
- În Bhagavad Gita, Krishna îl învață pe Arjuna să acționeze fără atașament, dar cu deplină prezență.
Toate aceste surse converg într-o idee simplă: transformarea nu apare din control, ci din spațiu, ascultare și claritate.
Satisfacția profesională reală a unui coach vine din acel moment viu de întâlnire, în care simte că este cu adevărat în dialog cu un om, nu cu o problemă. Menținerea prospețimii în întâlnire este sursa profundă de sens în această profesie. Curiozitatea nefiltrată, disponibilitatea de a fi surprins și bucuria de a nu ști hrănesc și reînnoiesc vocația coachului.
A fi coach înseamnă, în esență, a rămâne capabil să te întâlnești cu celălalt — și cu tine!— de fiecare dată, prima dată.
Despre autor
Monica GRIGORIU
– MCC
Monica este un observator atent al modului în care sistemele influențează și modelează comportamentul uman. Este dedicată să susțină oamenii să înțeleagă că poziționarea în interacțiuni este simultan parte din problema și parte din soluție și că transformările mari în viață încep cu schimbări mici de înțelegere.
Punctele de vedere și opiniile exprimate în articolele invitaților, prezentate pe acest blog, aparțin autorului și nu reflectă neapărat opiniile și punctele de vedere ale Federației Internaționale de Coaching (ICF). Publicarea unui articol aparținând unui invitat pe blogul ICF Romania nu echivalează cu aprobarea sau susținerea din partea ICF Romania a produselor sau serviciilor furnizate de autor.
Cei care doresc să afle mai multe despre autor sau să îl contacteze sunt invitați să o facă prin intermediul retelelor sociale, a paginilor personale sau profesionale din social media sau pe site-urile profesionale ale acestora.
