Există oameni care știu foarte multe.
Citesc, ascultă podcasturi, participă la cursuri, caută perspective noi, urmăresc oameni de la care au ceva de învățat. Știu despre leadership, relații, emoții, comunicare, motivație, limite, vulnerabilitate, sens.
Și, cu cât știu mai multe, cu atât simt că mai au ceva de aflat.
Este un paradox pe care l-am observat la unii dintre clienții mei: cu cât oamenii știu mai multe, cu atât vor să știe și mai multe.
Iar lucrurile devin interesante atunci când toate aceste cunoștințe încep să vorbească între ele.
O carte spune una. Un curs spune alta. Un mentor oferă o perspectivă diferită. Un podcast aduce o nouă explicație. Un specialist spune că trebuie să pui limite. Altul că trebuie să fii mai flexibil. Unul vorbește despre disciplină, altul despre acceptare.
Și, încet-încet, toate aceste perspective se pot transforma într-un fel de for interior de judecată.
- „Ar trebui să știu asta.”
- „Dacă aș fi înțeles cu adevărat, n-aș mai face asta.”
- „Trebuie să-mi schimb perspectiva.”
- „Știu ce am de făcut. Atunci de ce nu fac?”
Iar răspunsul care apare, aproape firesc, este:
„Mai am nevoie să învăț ceva.”
Mai trebuie un curs. Mai trebuie să citesc. Să mă documentez. Să mai aflu o perspectivă.
Și astfel, ceea ce trebuia să fie un mijloc începe să devină un scop în sine.
Învățarea continuă ne poate da o treabă foarte bine organizată, legitimă și chiar admirabilă. Numai că, uneori, ne dă o treabă în afara noastră, tocmai pentru a nu mai trebui să ne ocupăm de ceea ce se întâmplă în noi.
În timp ce învățăm despre noi, putem evita întâlnirea cu noi.
Poate de aceea întrebarea care mă interesează mai mult decât „Ce mai ai de învățat?” este:
Tu ce ai observat că îți faci cu tot ceea ce știi?
Poate că una dintre cele mai mari distanțe pe care le avem de străbătut nu este cea dintre ce știm și ce facem, ci dintre ce știm de la alții despre noi și ceea ce am observat noi înșine despre noi.
Pentru că există o diferență uriașă între „am citit că oamenii care…” și „am observat că eu…”.
De aceea cred că un spațiu de coaching poate fi, înainte de orice, un spațiu de auto-observare, nu încă un loc în care cineva îți spune ce ar trebui să știi.
Un spațiu în care poți să te auzi gândind, să observi ce faci, cum alegi, ce eviți, ce repeți, ce te oprește și ce se întâmplă cu tine atunci când nu mai ai nevoie să ai răspunsul “corect”.
O conversație de coaching poate deveni astfel o întâlnire asistată cu tine.
O întâlnire în care, pentru o vreme, nu mai înveți de la cineva despre tine, ci inveți de la tine despre tine.
Monica Grigoriu
Monica Grigoriu, MCC, este un observator atent al modului în care oamenii interacționează în organizații și însoțește indivizi și echipe să își concentreze energia și atentia pe ceea ce este cu adevărat important în simplificarea vieții și activității lor.
Ca Mentor Coach ICF, Monica invită coachii în formare și pe cei care vor să se perfecționeze să își antreneze și rafineze stilul de ascultare prin auto-observare și reflecție.
Punctele de vedere și opiniile exprimate în articolele invitaților, prezentate pe acest blog, aparțin autorului și nu reflectă neapărat opiniile și punctele de vedere ale Federației Internaționale de Coaching (ICF). Publicarea unui articol aparținând unui invitat pe blogul ICF Romania nu echivalează cu aprobarea sau susținerea din partea ICF Romania a produselor sau serviciilor furnizate de autor.
Cei care doresc să afle mai multe despre autor sau să îl contacteze sunt invitați să o facă prin intermediul retelelor sociale, a paginilor personale sau profesionale din social media sau pe site-urile profesionale ale acestora.