Ce faci bine?

Este una dintre întrebările pe care le pun cel mai des în coaching. Și, paradoxal, este una dintre cele mai dificile.

De fiecare dată când întreb un client sau un coach în formare „Ce faci bine?”, urmează aproape inevitabil o pauză. Privirea caută un răspuns acceptabil. Apar ezitările. Uneori răspunsul este însoțit de justificări: „Nu știu dacă fac chiar bine…”, „Depinde…”, „Probabil că…”. Alteori întrebarea este întoarsă imediat: „Dar ce crezi că ar trebui să îmbunătățesc?”

În coachingurile de echipă observ aceeași dinamică, uneori chiar mai accentuată. Mai ales în echipele antreprenoriale. Vin cu așteptarea ca un coach să identifice problemele, să arate unde greșesc, ce lipsește, ce trebuie schimbat. Când îi invit să vorbească despre ceea ce funcționează deja, reacția este adesea de surpriză. Ca și cum întrebarea ar fi prea simplă si raspunsul e de la sine inteles.

Și totuși, este una dintre cele mai importante.

Trăim într-o cultură a îmbunătățirii continue. Suntem încurajați să ne dezvoltăm, să optimizăm, să schimbăm, să performăm mai bine. Problema apare atunci când atenția noastră rămâne blocată exclusiv pe ceea ce nu este suficient de bun.

În mod surprinzător, mulți oameni sunt mai dispuși să primească feedback constructiv decât să spună singuri ce fac bine. Solicită evaluări, cer păreri, întreabă unde au greșit și ce pot corecta. Nu înseamnă că feedbackul critic le face plăcere. Dimpotrivă. Dar pare mai confortabil decât asumarea propriilor puncte forte.

De ce?

Pentru că, în multe contexte, recunoașterea a ceea ce faci bine este confundată cu lauda de sine. Cu aroganța. Cu autosuficiența. Am învățat că este mai acceptabil să vorbim despre defectele noastre decât despre calitățile noastre.

Numai că între cele două există o diferență esențială.

Lauda de sine caută superioritate. Conștientizarea a ceea ce faci bine creează stabilitate.

În sesiunile de coaching nu întreb „Ce faci bine?” pentru a crește orgoliul cuiva. Întreb pentru că schimbarea nu poate fi susținută doar din corectarea slăbiciunilor. Ea are nevoie de fundații solide. De obiceiuri care funcționează deja. De comportamente care produc rezultate. De resurse personale și de echipă, care merită păstrate și consolidate.

Mai ales în echipe, această schimbare de perspectivă produce efecte remarcabile. Când oamenii încep să numească lucrurile pe care le fac bine împreună, conversația se schimbă. Descoperă ritualuri pe care nici nu le mai observau: felul în care își cer ajutorul, modul în care gestionează conflictele, capacitatea de a lua decizii dificile, disponibilitatea de a învăța din greșeli. Aceste comportamente devin vizibile tocmai pentru că sunt adesea considerate normale.

Iar ceea ce considerăm normal este și ceea ce uităm să protejăm.

Într-o lume în care schimbarea este permanentă, reziliența nu vine doar din capacitatea de a învăța lucruri noi. Vine și din capacitatea de a recunoaște ceea ce merită păstrat. Nu orice schimbare înseamnă progres, iar nu orice progres presupune să renunți la ceea ce funcționează deja.

Poate că acesta este unul dintre cele mai importante exerciții pe care ni le putem propune.

La sfârșitul unei zile, înainte de lista cu ce nu ai reușit sau ce mai ai de făcut, oprește-te câteva minute și răspunde sincer la întrebarea: „Ce am făcut bine astăzi?”

• Poate ai ascultat cu răbdare.
• Poate ai avut o conversație dificilă fără să o amâni.
• Poate ai cerut ajutor.
• Poate ai spus „nu” acolo unde era nevoie.
• Poate ai păstrat calmul într-un moment tensionat.
• Sau poate ai continuat, chiar și atunci când nu ai avut toate răspunsurile.

Nu este un exercițiu de optimism artificial și nici de autoapreciere necondiționată. Este un exercițiu de luciditate.

Pentru că ceea ce observăm are șanse mai mari să se repete.

Iar ceea ce recunoaștem și consolidăm devine, în timp, parte din felul nostru de a fi.