Este una dintre întrebările care apare aproape inevitabil în fiecare grupă de formare în coaching. Uneori e spusă direct, alteori se insinuează în spatele unui „dar dacă clientul chiar are nevoie să știe ce să facă?”. Este o întrebare legitimă – și importantă. Pentru că atinge un punct sensibil în tranziția de la mentalitatea de „a ajuta prin a-ți spune părerea” la aceea de „a susține prin a observa, a asculta, a împărtăși, a întreba”.
Pentru mulți cursanți, această schimbare de paradigmă este provocatoare – mai ales pentru cei care vin cu o istorie profesională în care expertiza se exprimă prin soluții. Sau cu o experiență personală în care sfaturile au fost expresia grijii și a iubirii. În acest context, ideea „sa nu dăm sfaturi în coaching” poate părea rece, impersonală sau, paradoxal, lipsită de utilitate.
Pentru a înțelege de ce e atât de greu să renunțăm la „a da sfaturi”, am observat câteva perspective utile:
-
Neurologic: creierul iubește siguranța, nu disconfortul
Creierul uman e construit să economisească energie și să reducă incertitudinea. O soluție externă scutește clientul de efortul introspecției și oferă o iluzie de control. A gândi pe cont propriu, a sta în întrebări și ambiguitate consumă resurse. Iar creierul preferă rețetele la îndemână. De aceea, cererea de sfaturi este adesea o formă de auto-protecție cognitivă, nu o nevoie reală de progres.
-
Educațional: școala a premiat mereu răspunsul, nu reflecția
Marea majoritate a clienților – și a cursanților în coaching – vin dintr-un sistem de educație care a recompensat conformarea, nu gândirea critică. Au fost antrenați să creadă că „cineva știe mai bine” și că miza este să găsești răspunsul corect. Nu e de mirare că vin în coaching așteptând același tip de autoritate: „Tu ești coachul, spune-mi ce să fac.” Desigur, această solicitare vine și din insuficienta clarificare inițială a procesului de coaching.
-
Psihologic: sfatul ca mecanism de evitare
În multe cazuri, sub cererea de „un sfat” se află de fapt o teamă: frica de a greși, frica de a pierde, frica de a nu ști, rușinea de a fi vulnerabil. A primi o soluție înseamnă a evita momentul dificil în care trebuie să recunoști ca „nu mi-e clar ce vreau/care e rolul meu”, “vreau ceva mai mult/mai repede decat se poate”, “vreau ceva pentru sau in locul altuia”, „nu-mi e ușor să aleg” etc.
-
Existențial: libertatea de a alege vine cu prețul responsabilității
Aceasta este, poate, cea mai grea parte de integrat – și pentru clienți, și pentru coachi în formare. A gândi cu mintea ta înseamnă să îți asumi consecințele alegerilor tale. E mult mai confortabil să urmezi un sfat: dacă nu funcționează, vina nu e a ta.
-
Filozofic: căutarea certitudinii vs. acceptarea incertitudinii
În cultura noastră, am fost educați să credem că există „răspunsuri corecte” și că a nu ști e un semn de slăbiciune. Coachingul vine cu o altă filozofie: că omul este un proiect în devenire, că sensul se construiește în timp, iar întrebarile pot fi mai valoroase decat raspunsurile. A sta într-un proces în care nimeni nu-ți spune ce să faci este, în sine, o formă de transformare.
Antrenamentul în coaching nu presupune doar acumularea de instrumente, ci mai ales un proces de dezvățare: renunțarea la reflexul de a oferi sfaturi, la nevoia de a avea răspunsuri și la convingerea că propria perspectivă este soluția potrivită pentru celălalt. Este un demers care cere claritate, modestie și disponibilitatea de a susține gândirea unui om fără a o înlocui.
Am întâlnit situații în care coachii au clarificat constructiv solicitarea unui sfat, întrebând la rândul lor:
- „Presupunând că ai primi cel mai bun sfat pentru tine în această situație, cum îl vei recunoaște?”
- „Care este confirmarea pe care o cauți în sfatul pe care-l ceri?”
- „Ce provocare personală ești conștient că îți va aduce un sfat bun pe care-l primești?”
- „Ce planuri diferite armonizează sfatul pe care-l cauți?”
- „Ce ai vrea să se rezolve ca prin minune cu sfatul pe care-l soliciți?”
Cel care îți dă un sfat, te ajută o dată. Cel care te susține să gândești, te ajută o viață.
Despre autor
Monica GRIGORIU
– MCC
Monica este un observator atent al modului în care sistemele influențează și modelează comportamentul uman. Este dedicată să susțină oamenii să înțeleagă că poziționarea în interacțiuni este simultan parte din problema și parte din soluție și că transformările mari în viață încep cu schimbări mici de înțelegere.
Punctele de vedere și opiniile exprimate în articolele invitaților, prezentate pe acest blog, aparțin autorului și nu reflectă neapărat opiniile și punctele de vedere ale Federației Internaționale de Coaching (ICF). Publicarea unui articol aparținând unui invitat pe blogul ICF Romania nu echivalează cu aprobarea sau susținerea din partea ICF Romania a produselor sau serviciilor furnizate de autor.
Cei care doresc să afle mai multe despre autor sau să îl contacteze sunt invitați să o facă prin intermediul retelelor sociale, a paginilor personale sau profesionale din social media sau pe site-urile profesionale ale acestora.