“Lauda de sine, nu miroase a bine!”

Știm cu toții acest proverb, și nu cred că este cineva care îl poate contesta.

Ce ne facem însă când înțelegem că avem datoria să ne arătăm lumii în ce avem noi special, cu acele lucruri pe care le facem foarte bine, cu acele calități unice ale noastre? Cum facem acest lucru, integrând într-un mod armonios în structura noastră interioară această datorie, știind că “Lauda de sine, nu miroase a bine!”?

În practica de coaching am întâlnit situații în care clienții trăiesc într-un mod cel puțin neplăcut sentimentul insuficientei valorizări de sine, ceea ce poate duce la lipsă de încredere în sine. Aș spune că și situația opusă este întâlnită des, cea a “mândriei” excesive, care poate duce la aroganță, la a ne considera superiori celorlalți în sensul valorii umane. Lipsa echilibrului într-o percepție interioară asupra valorii noastre ca oameni, poate fi foarte dureroasă și, în acelasi timp, cauza multor dizarmonii și a multor neîmpliniri.

Care sunt convingerile la care trebuie să ne uitam pentru a ajunge în echilibru cu noi și cu ceialți?

În practica de coaching, am întâlnit două teme comune, chiar dacă prima a fost mai pregnantă și mai des întâlnită:

“Nu sunt suficient”, exprimă nevoia de validări constante din exterior pentru a mă considera un om de valoare, implicit considerându-i pe cei care mă validează mai buni decât mine; când aceste validări nu vin, încrederea în sine este zdruncintă, relațiile cu cei de la care sunt așteptate validarile sunt puternic zguduite de frustrare și poate, izbucniri necontrolate.

Variante, unele foarte subtile, ale acestei teme pot fi:

• “trebuie să fiu perfect” – pentru ca ceilalți să remarce acest lucru și să mă valideze;
• “mă gândesc prea mult la ceea ce vreau să fac, în final nu mai fac nimic” – pentru că nu am suficientă încredere în mine, la nivel mental analizez toate situațiile posibile, de obicei în scenarii negative, pentru a putea anticipa totul și a primi validări, ceea ce îmi drenează toată energia și entuziasmul de a mai face, în final, ceva;
• “este foarte greu să…” – îmi imaginez și vorbesc constant despre obstacolele pe care le-aș putea întâlni, fiind condus de convingerea că nu primesc acceptarea/validarea celorlalți daca aș iniția ceva (de obicei o schimbare), în final concluzionând că nu merită, nu este momentul, deci inacțiunea.

“Ceilalți văd că sunt mai mult decât vad eu ca aș putea sa fiu”, aceeași neîncredere, însa cu nuanțe diferite față de prima situație: dacă în prima situație eu sunt în așteptare față de ceilalți pentru a primi validare, fără de care nu pot sa fiu în echilibru cu mine, în a doua situație, eu consider că nu sunt suficient de bun iar ceilalți mă provoacă pe mine, mă iau chiar prin surpindere, cu asteptările și încrederea față de mine și potențialul meu.

Oricare din situațiile de mai sus ar fi luate, putem spune că este un dezechilibru interior în consțientizarea valorii de sine, indiferent care sunt motivele și istoricul pentru care se întâmplă acest lucru.

Ca adulți, avem însă datoria de ne raporta corect față de noi și față de semenii noștri, pentru a nu trăi continuu cu sentimentul neîmplinirii.

Care este raportarea corectă, cum stim că este corectă și cum se ajunge acolo?

Cea mai potrivită atitudine interioară față de noi și față de ceilalți, în opinia mea, există, și a ajunge să o trăim, reprezintă un proces mai lung sau mai scurt de dezvoltare personală, în funcție de fiecare. Această călătorie ne dă șansa conștientizării și trăirii unicității noastre, a acelor calități, trasături, daruri, pe care le avem și le putem pune în valoare oricând, fără a cere permisiunea cuiva pentru acest lucru.

Nimeni nu este cu sacul gol, pentru ca nimeni nu vine pe acestă lume cu nici mai mult nici mai puțin decât potențialul unicității lui. Diferența între noi o face doar efotul personal de a ne descoperi și pune în valoare calitățile, trasăturile, care fac din noi oameni valoroși și unici. În consecință, dacă fiecare dintre noi primește egal in potential, dar suntem diferiți in unicitate, de ce să ne considerăm insuficienți față de ceilalți (exprimarea subestimării)? Aceeași întrebare validă este și: de ce să îi devalorizăm pe ceilalți care nu au calitățile noastre (exprimarea aroganței)? Un răspuns afirmativ la fiecare întrebare denotă un dezechilibru interior iar măsura depăsirii lui este armonia cu sine și cu ceilalți.

Să ajungem în contact cu potențialul si unicitatea noastră, este un proces foarte particular. Coachingul poate scurta acest drum, iar în experiența mea, câteva întrebari s-au dovedit de impact : “Presupunând pentru un moment… doar un moment, că acest lucru ar fi posibil, ce s-ar putea întampla?”.  În scenariul miraculos, al imposibilului, o întrebare valoroasă am descoperit a fi: “Ce îți dă încredere că este posibil să se întâmple acest scenariu?”

Trăirea unicității noastre ne aduce bucurie și nu este nevoie de laudă (mândrie) pentru a ne pune în valore, acest lucru se va remarca de la sine. Următorul pas este recunostița pentru unicitatea si darurile noastre, față de Cel de la care le-am primit.

Parafrazând proverbul, as putea spune: da,  lauda de sine nu miroase a bine!

Însă: “Bucuria de sine și recunoștința pentru sine, îți fac mult bine!”