Când dorința de a fi util devine o agendă

Ce am nevoie să se întâmple cu clientul pentru ca eu să simt că mi-am făcut bine munca?

Este o întrebare la care merită să revenim, mai ales atunci când răspunsul pare de la sine înțeles. Să dobândească mai multă claritate. Să își descopere resursele. Să facă o alegere în acord cu sine. Sunt intenții care susțin profesia noastră. Și totuși, în formularea „am nevoie să se întâmple” există ceva care ne invită să privim mai atent.

În relația de coaching suntem prezenți cu întreaga noastră umanitate. Cu disponibilitatea de a asculta, cu experiența și sensibilitatea noastră, dar și cu nevoia de sens, de recunoaștere, de a simți că ceea ce facem contează. Aceste nevoi ne pot susține dedicarea. Uneori însă, ele ajung să influențeze conversația în moduri pe care le observăm greu, tocmai pentru că se exprimă prin gesturi profesionale familiare: o întrebare, o invitație la explorare, o provocare.

Putem recunoaște momentul în care dorința de a contribui începe să ceară o confirmare?

Vă invit să vă opriți puțin aici și să lăsați să vă revină în minte o conversație în care v-ați dorit mult să fiți de ajutor. Poate una după care a rămas o neliniște, o dezamăgire sau gândul că ați fi putut face mai mult.

Încercați să vă apropiați de acel moment cu curiozitatea pe care i-o oferiți clientului. Ce așteptați să se întâmple? Ce ar fi însemnat pentru voi dacă acel lucru s-ar fi întâmplat? Dar dacă nu?

Poate că răspunsul se conturează greu. Merită să îi lăsăm timp. Uneori, chiar ezitarea de a privi într-un anumit loc ne spune ceva despre cât de important este pentru noi ceea ce protejăm acolo. Putem rămâne o vreme cu această ezitare, observând ce gânduri și trăiri aduce.

Clientul rămâne în tăcere, iar noi căutăm o întrebare mai bună. Revine la o temă pe care credeam că o încheiase, iar în noi apare dezamăgirea. Alege o direcție diferită de cea care nouă ni se părea fertilă și simțim impulsul de a-l mai invita, o dată, să privească acolo.

Niciunul dintre aceste momente nu are o semnificație unică. O întrebare poate deschide un spațiu valoros. Revenirea la o temă poate merita explorată. Contează însă și locul interior din care intervenim, disponibilitatea de a ne lăsa surprinși de răspuns și libertatea pe care o păstrează clientul de a refuza invitația.

Pot lăsa să plece o ipoteză în care am investit? Pot rămâne prezent când contribuția mea nu este vizibilă? Ce se schimbă în ascultarea mea atunci când încep să mă întreb dacă sunt suficient de bun?

Reflecțiile lui Peter Hawkins și Robin Shohet asupra motivațiilor din profesiile de sprijin oferă un reper pentru această explorare. Putem privi motivațiile-umbră ca pe acele nevoi personale insuficient recunoscute care încep să organizeze felul în care îl întâlnim pe celălalt. Nevoia de a conta, de a fi apreciați sau de a avea influență poate deveni o așteptare nerostită adresată clientului.

  • Poate că am nevoie să ajungă la o conștientizare pentru a-mi confirma competența.
  • Poate că îmi este greu să îi ofer o observație care ar putea schimba felul în care mă privește.
  • Poate că povestea lui atinge ceva atât de familiar în mine, încât încep să îmi doresc pentru el deznodământul de care eu am avut nevoie.

În asemenea momente, ce parte din experiența clientului mai pot primi cu adevărat? Ce devine mai greu de auzit?

Intenția sinceră de a ajuta poate coexista cu nevoia de confirmare. A admite această simultaneitate cere onestitate și o anumită blândețe față de noi înșine. Dacă ne judecăm prea repede pentru ceea ce descoperim, riscăm să ascundem din nou exact lucrul pe care încercăm să îl înțelegem.

Supervizarea poate găzdui această explorare: cum particip eu la ceea ce se întâmplă între noi? Ce îmi este greu să tolerez? Ce rezultat a devenit important pentru mine și când s-a întâmplat asta? Treptat, ceea ce funcționa automat poate deveni disponibil pentru o alegere conștientă.

Întrebările din supervizare nu privesc doar relația de coaching; ele ne pot ajuta să observăm și felul în care conducem. În leadership, aceeași nevoie de a simți că intervenția noastră contează se întâlnește cu autoritatea și responsabilitatea pentru rezultate. De aceea, preferința liderului poate deveni direcția urmată de echipă, chiar și atunci când este formulată ca invitație.

Ce simt când oamenii aleg o cale pe care nu am propus-o eu? Cât spațiu pot oferi unei soluții încă nefinisate? Ce se întâmplă cu sentimentul propriei valori atunci când echipa are tot mai puțină nevoie de intervenția mea?

Poate că merită să rămânem o vreme cu această ultimă întrebare. Să observăm bucuria, neliniștea sau golul pe care le aduce.

Și să ne întrebăm ce devine posibil în relație atunci când celălalt nu mai are de confirmat, prin propria evoluție, valoarea noastră.

Despre autor
Mioara Șoldan

Mioara Șoldan

Master Certified Coach · ICF

Cu un background în lingvistică și psihologie clinică și diagnoză, Mioara Șoldan este Master Certified Coach (MCC), mentor coach, coach supervisor și trainer.

De peste 10 ani formează coach-i și însoțește lideri și organizații în procese de transformare.

Crede că profesia de coach începe cu propria dezvoltare și că fiecare conversație autentică poate contribui la o lume mai conștientă.

Punctele de vedere și opiniile exprimate în articolele invitaților, prezentate pe acest blog, aparțin autorului și nu reflectă neapărat opiniile și punctele de vedere ale Federației Internaționale de Coaching (ICF). Publicarea unui articol aparținând unui invitat pe blogul ICF Romania nu echivalează cu aprobarea sau susținerea din partea ICF Romania a produselor sau serviciilor furnizate de autor.
Cei care doresc să afle mai multe despre autor sau să îl contacteze sunt invitați să o facă prin intermediul retelelor sociale, a paginilor personale sau profesionale din social media sau pe site-urile profesionale ale acestora.

Previous Post