Interviu cu Mioara Șoldan – MCC

SHORT BIO

Mioara Șoldan este “the dreamer & the doer” din spatele școlii de coaching Pleiade. Mai este ICF Master Certified Coach, coach supervisor, mentor și trainer în cadrul unor programe acreditate ICF și susține din aceste roluri, dezvoltarea aprofundată și creșterea continuă a specialiștilor în coaching. A fost Președintele ICF Romania în perioada aprilie 2021-martie 2022 și membru în Board-ul ICF România timp de 4 ani (2019-2023), contribuind cu loialitate la dezvoltarea profesia de coach, la educarea pieței din România în privința coaching-ului profesionist și la promovarea coaching-ului în comunități de business și organizații non guvernamentale.

Cu formare academică în Litere și Master în Psihologie Clinică și Diagnoză, educația Mioarei este un proces continuu, pe care l-a urmat alături de profesori și instituții de top din România, Marea Britanie, Franța, SUA, accesând astfel culturi și mentalități variate și dobândind un nivel ridicat de adaptabilitate și flexibilitate la intersecția cu tipuri de personalitate diverse.

Cunoașterea sistemică este marele său atuu, cel care generează deseori întrebări de la participanți de tipul ”și când ne arăți globul de cristal în care citești?”

1. Cum te-a transformat experiența de a deveni MCC, atât personal, cât și profesional, și cum îți folosești aceste transformări pentru a sprijini oamenii în depășirea provocărilor?

Drumul până la MCC este, pentru mine, un proces și un parcurs, o sumă de experiențe care nu au fost despre a obține un credential, fie el și MCC, ci mai degrabă despre creșterea mea ca om, creștere care pentru mine se traduce în aprofundarea nivelului meu de autocunoaștere și de cunoaștere a Omului. Îți spun cum văd eu lucrurile, fără a generaliza – sunt credințele mele azi.

Nu devii MCC. Ajungi într-o zi să dai examenul pentru această certificare pentru că ești deja MCC .

Ai deprins deja practica la acest nivel și mai ai nevoie de niște tușe de finețe pe care le descoperi cu ajutorul mentorului tău. Cel puțin așa a fost la mine, mentorul meu în procesul care a precedat aplicarea pentru MCC mi-a oferit niște tușe de finețe pe care nu le văzusem singură.

În altă ordine de idei, am învățat și învăț continuu – și nu mă refer acum la diferite instrumente, unelte, metode de lucru cu clienții. Am învățat și asta, e drept. Dar învățarea pe care eu o consider de departe cea mai importantă este viața în sine, Viața ca oportunitate de a mai ridica, rând pe rând, încă o cortină. Observi, în ani, cum răspunsurile tale la întrebarea  „Cine ești tu?” se transformă. Poate capătă mai multă profunzime, poate mai multă autenticitate, poate te apropii mai mult, cu fiecare etapă și experiență vie (care este diferită de învățarea unor instrumente), de nucleul tău, care nu este doar al tău, căci tu ești parte din sisteme mici și mari, din universul întreg. Treptat, întrebarea „Cine ești tu?” devine „Cine ești tu în relație cu tine?”  și apoi „Care tu, și care tine?” sau „Cine ești tu în relația cu lumea?” sau „Cum locuiește Universul tot în tine?”…

Sunt coach-i pentru care MCC este o destinație trasată pe o hartă cu ani în urmă, o destinație către care merg cu determinare. Eu nu pot spune că așa a fost și la mine. La ceva timp după ce mi-am luat PCC-ul a apărut și gândul de MCC. Și când a apărut gândul, știu că mi-am spus pe loc că nu voi pune un deadline pentru asta. Mi-am spus atunci că, în ziua în care voi fi la acel nivel, voi ști și atunci voi da examenul. Ca să revin la întrebarea ta, transformarea este întreaga călătorie, de la primii pași în lumea coachingului. În viziunea mea nu are rost să fac distincția plan personal – plan profesional, căci e unul singur: trăiesc aceleași tipare, credințe, valori, nevoi în toate contextele vieții mele. Și ele sunt evolutive. Desigur, îmi adaptez comportamentele la context.

Cum m-a transformat drumul până aici și cum susțin, din locul în care mă aflu azi, oamenii să depășească provocările?

Ar fi multe pagini de scris ca răspuns, așa că mă voi limita la câteva idei care sper să servească cititorului și care intră în categoria ”salturile mele”, salturi efectuate în ani, nu peste noapte.

• În urmă cu 10-11 ani, când începeam coachingul, nevoia de control și de rezultat în sesiunile de coaching (și în viața de zi cu zi ) era mare; și, mai ales, nu înțelegeam ce era ”greșit” în asta, căci îmi puneam priceperea și cunoștințele în slujba clientului. Azi, deși priceperea și cunoștințele mele s-au multiplicat în comparație de acele timpuri, sunt bună prietenă cu necunoscutul, cu a explora și a păși către ceea ce nu cunoaștem, prin urmare nu putem controla; uneori chiar provoc eu haosul în sesiunile în care observ la client o încrâncenare izvorâtă din nevoia de control.
• În urmă cu o decadă, aveam o nevoie mare să văd rezultate concrete, palpabile, la clienții mei. Progres la fiecare sesiune, dacă se putea. Și cred că mulți coach-i se pot recunoaște în acest atașament față de rezultatul clientului. Locul în care mă aflu azi – și îl conțin natural, poate acesta este cu adevărat saltul – este credința că ne deplasăm prin viață nici mai repede, nici mai încet decât ne este cu adevărat dorința. Nu putința, căci de putut, eu zic că putem muuuult. Iar azi mă simt în liniște și pace atât în relațiile cu clienții care cresc precum Făt-Frumos, într-o zi cât alții într-un an, cât și cu clienții care au cu totul alt ritm, cei care par că în 3-6 luni de proces nu au făcut nimic nou. Frumusețea e că aceste persoane într-o zi (când poate au terminat procesul cu tine) iau o decizie surprinzătoare, fac ceva ce pare venit de nicăieri, aparent brusc. Azi înțeleg în simțire, nu în cap, că avem fiecare ritmul nostru de „coacere”și că a onora ritmul clientului este un mare cadou pe care, din păcate, îl primim prea rar, atât în mediul profesional, cât și în cel personal. Să onorez ritmul clientului și, în același timp, să provoc gândirea acestuia nu este deloc o contradicție, în viziunea mea. Este chiar un deliciu!
• O altă transformare semnificativă pentru mine este că azi văd mai întâi „plinurile”, în timp ce, cu ani în urmă, vedeam mai întâi „golurile”. Vedeam de la prima strigare ce lipsește, ce nu merge, ce e disfuncțional, ce are nevoie să fie schimbat, ce ar trebui „aruncat” etc. Consider că și acest aspect este util și necesar în viață, dar nu ca punct de plecare. O parte pe care o prețuiesc mult în transformarea mea este că azi ceea ce observ mai întâi, la întâlnirea cu un om sau cu un proiect sau cu o organizație, este „frumosul”, acele fațete de „grozav” din fiecare dintre ei. Și când oamenii se așează împreună din locul acestui „te văd în bunul și frumosul din tine”, între ei lucrurile curg fluid și găsesc împreună soluții pentru orice situație. Mă întrebi despre „depășirea provocărilor” – eu nu cred că provocările se depășesc, ca atunci când depășești o mașină, adică treci pe lângă ea. Provocările le trăiești!
• Și le poți trăi din perspectiva „ce surse și resurse (interne și externe) am deja și mă susțin în demersul meu?” sau din perspectiva „ce surse și resurse (interne și externe) îmi lipsesc ca să duc acest demers la capăt?”
• Ambele întrebări sunt valide și utile. Ce cred eu este că ordinea în care le adresezi poate schimba dramatic starea cu care vei gestiona situația. Implicit, rezultatul. Cred că ființa umană, când se simte susținută (intern și extern), dărâmă munți, dacă trebuie; când se simte „lipsită de…”, va abandona mai ușor, va ceda mai rapid psiho-emoțional, va lăsa, pe marginea drumului, o serie de vise, dorințe, obiective. Și renunțarea asta vine la pachet cu renunțarea la părți din ființa însăși.

2. Care a fost momentul cheie în care ai decis să te dedici coachingului și cum te ghidează această decizie în interacțiunile tale profesionale?

La mine cu coachingul a fost dragoste la prima vedere. Prin urmare, am decis pe loc. Poate că ar fi mai corect să spun că am decis înainte de a pătrunde cu adevărat în lumea coachingului.

Pot spune povestea într-o formă simplă. Într-o zi m-am oprit din toate cele și m-am întrebat: Ce îmi place mie cu adevărat din ceea ce fac? O intrebare de bun-simț, nu?

Ideea e că nu am căutat în viitor, nu m-am intrebat „Ce mi-ar plăcea cu adevărat să fac?”, ci m-am uitat la ultima săptămână din viața mea, apoi în ultima lună, întrebându-mă: ce mi-a adus cu adevărat bucurie, satisfacție, chef nestăvilit să fac din nou acel lucru.

Așa am descoperit că următoarea etapă din viața mea va fi să stau de vorbă cu oamenii care au nevoie de ajutor. Fix cu aceste cuvinte. Nu știam însă în ce mod o voi face. Dar când în tine se produce alinierea, universul îți arată calea. Făceam atunci un curs de marketing. Și in acel curs am auzit (rostit în trecere) cuvântul coaching. Aveam în casă (de niște ani) o carte despre coaching. Nici măcar nu o deschisesem. Și atunci am deschis-o. Am citit-o într-o după-amiază și am luat decizia indubitabilă că asta vreau să fac în viață. Filosofia coachingului se mula perfect cu viziunea mea despre susținerea oamenilor.

Cum mă ghidează încă decizia luată atunci?

 Mizez pe „îndrăgostirea la prima vedere”. Glumesc și în același timp nu glumesc. Știu și azi, la fel ca atunci, că tot ce ne trebuie, ceea ce ne dorim, ceea ce este ”pentru noi” se află deja sub ochii noștri. Dacă nu vedem, este pentru că nu ne-am oprit să privim, să ne întrebăm, iar asta ne ține departe de noi și dorințele noastre. Îți spuneam mai înainte credința mea, aceea că ne deplasăm prin viață nici mai repede, nici mai încet decât ne este cu adevărat dorința. A ne privi dorința (și trebuința) este, în opinia mea, debutul conversației. Dorința rostită în cuvinte simple, puerile, dacă vrei. Când spunem echilibru, armonie, abundență, înțelepciune etc., folosim cuvinte de oameni mari. Dorințele noastre stau bine ascunse în cuvinte de copil. Ele sunt sub ochii noștri, dar le-am îmbrăcat în atâtea concepte abstracte încât devine dificil să le vedem, simțim, auzim.

Eu petrec timp cu clienții mei aici, în dezbrăcarea de cuvinte specifice oamenilor mari și rostirea iubirilor lor în cuvinte de oameni mici, de copii.

3. Ce crezi că definește măiestria în coaching la nivelul unui MCC și cum aplici aceste competențe avansate pentru a facilita schimbări profunde în viața celor cu care lucrezi?

Mergând pe firul celor spuse anterior, aș zice că tocmai asta e măiestria: să ne întoarcem la simplu. Să le facilităm oamenilor dialoguri adevărate. În dialogurile noastre profunde, ceea ce ne atinge și ne poate urni, ceea ce ne poate motiva către a transforma, nu sunt discursurile rostite în limbaj academic. Și fac acum referire la discursul clientului care poate veni în sesiune cu un limbaj dominant abstract ori pur rațional. Dialogul cu rol transformator poate fi facilitat de către coach prin invitația simplă de a ne vorbi pe noi în cuvinte și trăiri fundamentale, de la originile ființării noastre.Competența avansată este, în opinia mea, tocmai renunțarea la „prețiozitate”, la utilizarea unor instrumente, cuvinte, întrebări sofisticate, ce vor crea un spațiu de conversație complet bazată pe rațiune și minte, iar ființa umană are deopotrivă și cap, dar și corp, și gânduri, dar și emoții, iar toate acestea ne locuiesc în toate celulele, nu doar în minte.

Cu respect profund față de omul din fața mea, îl voi invita uneori să își vadă viața sau situația cu care vine în coaching prin lentile de copil mic. Când eram copil, în școala generală, scriam compuneri. Mai târziu, liceu, facultate, am început să scriu eseuri. Grosso modo, același lucru ca act creativ. Totuși, exprimat pretențios: eseu. Dacă vrei, metaforic, eu invit mai degrabă la povești și compuneri, mai puțin la ”eseu”. Creez spațiu, prin prezența și intervențiile mele, pentru adunare și scădere, mai puțin pentru radicali și integrale. Măiestria, în viziunea mea de azi, este să simți și să crezi, adânc și indubutabil, la fiecare întâlnire, că în fața ta se află niște supereroi – unii și-au descoperit deja superputerea, alții încă nu. Indiferent cum ar fi, mă voi lăsa ghidată de ei pentru că eu nu am superputerea lor, nici nu știu drumul către ea. Și pentru că ei sunt călăuze, eu am timp să văd ceea ce lor le poate scăpa din vedere, pe măsură ce facem călătoria. Poate că acestea sunt superputerile noastre, ale coach-ilor: să observăm, să auzim, să simțim, să vedem ceea ce interlocutorului nostru îi scapă din vedere în timp ce scrie povestea.

Cum dau glas acestor puteri pentru a facilita creșterea celor cu care lucrez?

Folosind verbe simple: ce observ la tine…, ce te aud spunând apăsând pe cuvinte…, ce simt în timp ce tu povestești…, ce văd în mod repetitiv în întâlnirle noastre…

Folosind apoi întrebări și mai simple: tu ce crezi? Unde simți afirmația mea? Ce te revoltă în ceea ce am spus? Pe scurt, aș spune că facilităm schimbări profunde prin conținere și empație față de toți actorii din povestea clientului, prin ascultare manifestată cu curiozitate de copil, prin tăcere, prin absența atașamentului față de propriile intervenții și față de o direcție gândită de noi, prin intervenții simple și directe. Cu alte cuvinte, ceea ce definește profesia de coach și, deși învățăm toate acestea teoretic de la prima formare în coaching, integrarea lor în a fi-ul coach-ului vine cu timpul, cu practica de reflecție și cu lucru cu Sine.

4. Care este cea mai valoroasă lecție pe care ai învățat-o din mentorat și supervizare și cum a contribuit acest proces la evoluția ta ca Master Coach Certificat?

Primul gând la această întrebare a fost metafora pe care mi-a spus-o mentorul meu, Daiana Stoicescu, în procesul de mentorat pe care l-am făcut ca pregătire pentru MCC. Mi-a spus să mă imaginez pe mine legată la ochi, ca un nevăzător. Astfel, pentru a avansa, fiecare pas al meu va fi ghidat de ceea ce rostește clientul. Și mi-am imaginat atunci câ merg printr-o pădure cu clientul, iar eu nu văd. El mă ține de mână pentru a-mi arăta drumul. Dacă la un moment dat aud un sunet diferit – fie ceva în vocea clientului, fie în mediu – cu siguranță voi întreba ce a fost asta. Dacă începem să mergem mai repede, voi întreba ce s-a întâmplat de am schimbat ritmul. Dacă vom coti la dreapta sau la stânga, deși mi-a spus la începutul călătoriei că e un drum drept, voi sesiza cu certitudine schimbarea de direcție și îl voi întreba despre ea. Nu voi avea nicio tendință să merg eu în fața clientului, căci eu nu văd drumul, el îl vede. Voi fi prezentă în fiecare pas, nu la cel pe care l-am făcut deja, nici la cel care va urma. Este o metaforă care a rezonat puternic în mine, a produs un shift real, simțit, nu doar gândit. Din supervizare, unele dintre cele mai valoroase lecții ale mele au fost lucrul în necunoscut și procesul paralel. Supervizarea oferă cadrul acesta în care mergem pe potecă pe măsură ce ea se revelează, nu o știm dinainte și nici nu căutăm un „capăt al tunelului”. Cărarea se formează pe măsură ce mergi. Și te deplasezi atât cât te deplasezi. Fără presiune față de un rezultat, fără o destinație fixată, cărarea pe care o urmezi în sesiunea de supervizare este o cărare către înăuntrul tău. Poate fi o cărare emoțională pe care ai mai mers cândva – ca traseu emoțional – într-un alt context, într-un alt cadru.  Sesiunea de supervizare poate veni cu paralela aceasta: ce se manifestă în această conversație dintre supervizor și supervizat (coach), a fost prezent, la nivel de dinamici, între coach și client și este prezent între client și sistemul său?

5. Ce sfat i-ai oferi unui coach aflat la început de drum, care aspiră să ajungă la nivelul MCC, și cum ar putea să-și mențină motivația și perseverența pe acest parcurs?

Aș zice că am răspuns deja la această întrebare. Pe structura mea, cred în ceea ce facem dintr-un loc de sursă, nu de efort.  Și atunci întrebarea este: de ce vrei să ajungi la nivelul MCC? Cu adevărat, ce cauți prin acest credențial? De aici va curge motivația. Perseverența pentru mine este despre a fi perseverent în lucrul cu tine însuți, despre a fi însetat de autocunoaștere și cunoașterea Omului și a Universului, despre a deveni mai smerit, cu fiecare învățare nouă despre tine și oameni. Cunoașterea profundă, în opinia mea, ne smerește, ne diminuează manifestările de orgoliu – iar eu cred că despre asta este drumul către MCC. Să construim împreună și din acest împreună să se nască ceva nou, ca ”produs” al întregului, cere de la noi renunțarea la orgolii.

6. Cum crezi că va evolua profesia de coaching în următorii ani și care este rolul MCC-ilor în această evoluție, în special în ceea ce privește contribuția standardelor ICF?

Nu știu cum va evolua și sunt confortabilă în acest nu știu. Privind statistic evoluția coachingului în anii trecuți, aș spune că se va extinde – atât prin numărul profesioniștilor în coaching, cât și prin numărul cererilor de coaching. Dar nu am pregătirea necesară pentru a face astfel de analize și predicții, o spun ca omul simplu care este în această branșă de 11 ani și am observat îndeaproape evoluția ei. În viziunea mea, responsabilitatea numărul unu a unui MCC este aceea de a menține curățenia procesului de coaching, de a onora filosofia care stă la baza acestei profesii prin propria practică și prin propria existență. Noi, oamenii, învățăm și creștem și prin modelele pe care ni le alegem, iar un MCC este, deseori, privit ca model. A avea credențialul MCC, în opinia mea, este despre a fi, prin urmare, nu se limitează la ora de coaching – ești ceea ce ești în toate contextele tale de viață. De aceea cred că este responsabilitatea noastră să menținem practica de reflecție, să mergem constant în supervizare, să ne privim pe noi înșine în diferite tipuri de procese pentru că acest credențial nu este decât un alt pas în evoluția noastră că ființe profund umane.

Contribuția în evoluție?  

Cel mai scurt răspuns pe care îl am acum este: „walk your talk”. Să trăim și să manifestăm competențele ICF la nivelul cel mai înalt (și mereu există acolo un alt nivel de profunzime, pe care îl vezi doar după ce ai trecut de nivelul anterior), indiferent în ce context ne aflăm. Cred de asemenea că evolutiv este ca fiecare dintre noi să ne întrebăm constant: care este următorul nivel al coachingului, ca profesie? Și să aducem aceste idei în grupurile interesate – cum este echipa ICF România – ca să acționăm împreună pentru evoluția profesiei.

By Elena Pomană
Manager Proiect al Inițiativei – Interviu cu un Profesionist: Cunoaște-ți Coach-ul!
Asociat Echipa de Evenimente ICF Romania

Punctele de vedere și opiniile exprimate în interviurile cu invitați, prezentate pe acest blog, aparțin autorului și nu reflectă neapărat opiniile și punctele de vedere ale Federației Internaționale de Coaching (ICF). Publicarea interviului aparținând unui invitat pe blogul ICF Romania nu echivalează cu aprobarea sau susținerea din partea ICF Romania a produselor sau serviciilor furnizate de autor.
Cei care doresc să afle mai multe despre autor sau să îl contacteze sunt invitați să o facă prin intermediul retelelor sociale, a paginilor personale sau profesionale din social media sau pe site-urile profesionale ale acestora.