SHORT BIO
Într-o lume în care viteza, performanța și eficiența par să fie valorile dominante, Raluca Cîmpea a ales o cale diferită — una care pune accent pe claritate, conexiune și evoluție interioară. Cu o experiență solidă în training și coaching, dar mai ales cu o autenticitate care transpare în fiecare conversație, Raluca nu e doar un profesionist ci și o prezență care inspiră. Astăzi, în rolul său de Președinte ICF România, dă voce unei întregi comunități de coachi și susține dezvoltarea unui spațiu în care standardele înalte se împletesc cu umanitatea profundă. În interviul de mai jos, ne invită să o cunoaștem nu doar ca expert, ci și ca om – cu întrebările, revelațiile și lecțiile care i-au conturat parcursul.
-
Povestea ta în coaching și training este impresionantă. Cum a început această călătorie pentru tine și ce te-a inspirat să urmezi această profesie?
A început cu o întrebare pe care mi-am pus-o într-un moment de cotitură: „Ce-ar fi dacă aș putea contribui la schimbare nu doar prin soluții, ci prin întrebări?” Lucram deja în dezvoltarea oamenilor, în training, și simțeam bucuria de a construi structuri, metode, experiențe de învățare. Dar simțeam și o chemare mai profundă — aceea de a fi alături de oameni în spații de reflecție autentică. Coachingul a venit firesc, ca un răspuns la dorința de a crea nu doar performanță, ci și claritate și aliniere interioară. A fost un „da” spus unei vocații care mă aștepta demult.
-
Ești un om cu o construcție solidă profesional, dar ce parte din tine nu apare în CV și totuși te definește profund în lucrul cu oamenii?
CV-ul meu vorbește despre formări, certificări, ore de practică. Dar nu spune nimic despre intuiția mea — acea capacitate de a simți ce se află dincolo de cuvinte, de a sta în liniște cu cineva și de a-l însoți fără agendă. Nu apare nici felul în care mă implic emoțional: cu grijă, cu respect, dar și cu o dorință sinceră ca omul din fața mea să-și descopere curajul. Și mai e ceva ce nu intră în nicio rubrică: vulnerabilitatea pe care mi-o dau voie să o aduc în relație, tocmai ca să creez un spațiu sigur și egal.
-
Lucrezi atât ca trainer, cât și ca coach. Care este, pentru tine, granița invizibilă dintre cele două? Și în ce momente simți că trebuie să lași structura deoparte ca să rămâi doar cu prezența?
Granița dintre cele două nu e trasată de metode, ci de intenție. Ca trainer, pornesc cu un obiectiv clar și o hartă. Ca și coach, renunț la hartă și merg în ritmul clientului. Dar chiar și în training, sunt momente când simt că cel mai valoros lucru pe care îl pot oferi este prezența. Când cineva întreabă ceva dintr-un loc de confuzie sau durere, știu că e momentul să las structura deoparte. Și o fac. Pentru că uneori, progresul real nu stă într-o nouă competență, ci într-o nouă conștientizare.
-
Cum se simte, din interior, responsabilitatea de a fi vocea unei întregi comunități de coachi având rolul de Președinte? Ce ți-ai promis că nu vei pierde pe acest drum?
Se simte ca un echilibru între onorare și ascultare profundă. E o responsabilitate care nu se măsoară în decizii, ci în prezență constantă — în capacitatea de a fi acolo pentru comunitate, de a ține spațiul diversității și al evoluției. Mi-am promis că nu voi pierde esența: curiozitatea, modestia și conexiunea. Că nu mă voi ascunde în rol, ci îl voi locui cu autenticitate. Și că voi continua să pun întrebări, chiar și atunci când ar fi mai simplu să dau răspunsuri.
-
ICF înseamnă standarde, dar și apartenență. Care a fost momentul în care ai simțit, personal, că nu ești doar un coach cu certificare, ci parte dintr-o comunitate care contează?
A fost într-o întâlnire de comunitate în care nu era nimic „extraordinar” — doar oameni care vorbeau cu sinceritate despre eșecuri, revelații, speranțe. Dar în acea simplitate, am simțit forța unei apartenențe autentice. M-a emoționat conexiunea, lipsa de competiție, generozitatea cu care ne oferim unii altora sprijin. În acel moment, am simțit că ICF nu e doar despre standarde înalte, ci despre umanitate împărtășită. Despre un „noi” care contează.
-
Care este cea mai grea întrebare pe care ai pus-o vreodată unui client — și de ce a fost nevoie de curaj din partea ta să o rostești?
Îmi amintesc un moment în care am întrebat: „Și dacă nu ai mai avea nevoie să demonstrezi nimic, cum ar arăta viața ta?” Era o sesiune cu multă tensiune interioară, în care clientul își construia identitatea în jurul performanței și validării externe. Mi-a trebuit curaj nu doar să o rostesc, ci și să rămân acolo, în tăcerea care a urmat. A fost greu, dar necesar. Uneori, adevărul se cere spus, chiar și atunci când doare. Mai ales atunci.
-
În viața personală, ți s-a întâmplat să simți că ești în poziția de coach, deși nu ți-ai dorit? Cum pui granițele între Raluca – coachul și Raluca – omul care doar vrea să fie ascultat?
Da, uneori se întâmplă. Când oamenii din jurul meu îmi cer „o părere” sau „un gând” într-un mod care activează automat partea din mine care vrea să sprijine, să clarifice, să ajute. Dar am învățat că a fi doar prezentă, fără să „intervin”, este uneori cel mai profund gest de iubire. Granița o trasez prin conștientizare: îmi reamintesc că nu sunt într-o sesiune și că, uneori, Raluca — omul — trebuie să tacă, să îmbrățișeze, să fie acolo fără instrumente.
-
Trăim într-o epocă în care oamenii caută rezultate rapide. Cum rămâne coachingul relevant și profund, într-un ritm de viață atât de accelerat?
Prin faptul că oferă exact ceea ce lipsește cel mai mult: o pace interioară, o stare de prezență tacută ( #stillness). Într-o lume grăbită, coachingul devine un act de rezistență blândă, un refugiu în care ai voie să încetinești ca să te regăsești. Relevanța lui vine din profunzimea pe care o aduce într-un context superficial. Și da, uneori o singură întrebare bine pusă poate schimba o direcție de viață. Asta nu e deloc lent. Este doar profund.
-
Ce ți-ai dori ca un client să înțeleagă dintr-o singură sesiune — chiar dacă n-ar mai reveni niciodată?
Că răspunsurile nu sunt în afară, ci înăuntru. Că există în el/ea o busolă internă care funcționează, dar pe care a uitat să o asculte. Mi-aș dori să plece din sesiune cu o întrebare pe care să o țină aproape, cu un strop de curaj în plus și cu convingerea că are deja resursele de care are nevoie. Și, mai ales, cu o senzație nouă: aceea că a fost cu adevărat ascultat.
-
Și dacă nu am vorbi despre coaching, ci despre viață: care e lecția pe care încă nu ai învățat-o, dar știi că e pe drum?
Lecția de a nu controla. De a lăsa lucrurile să curgă, fără să simt că trebuie să le înțeleg sau să le orchestrez. Încă învăț să stau în ambiguitate, să am încredere în procese care nu-mi aparțin pe deplin. Viața are propriile ei ritmuri, iar lecția mea este să mă acordez la ele fără teamă. E pe drum — și o aștept cu răbdare, știind că va veni exact când trebuie.
Leadershipul autentic nu înseamnă să ai toate răspunsurile, ci să ai curajul de a susține întrebările potrivite. Rolurile nu ne definesc pe deplin, dar valorile și prezența noastră în relație — da. Dincolo de instrumente, metode sau poziții/roluri, ceea ce rămâne cu adevărat este felul în care ne-am făcut simțiți în viețile celorlalți. Într-o lume grăbită, vreau să cred ca aduc acea liniște clară care te face să respiri adânc și să-ți amintești cine ești.
By Elena Pomană
Manager Proiect al Inițiativei – Interviu cu un Profesionist: Cunoaște-ți Coach-ul!
Asociat Echipa de Evenimente ICF Romania
Punctele de vedere și opiniile exprimate în interviurile cu invitați, prezentate pe acest blog, aparțin autorului și nu reflectă neapărat opiniile și punctele de vedere ale Federației Internaționale de Coaching (ICF). Publicarea interviului aparținând unui invitat pe blogul ICF Romania nu echivalează cu aprobarea sau susținerea din partea ICF Romania a produselor sau serviciilor furnizate de autor.
Cei care doresc să afle mai multe despre autor sau să îl contacteze sunt invitați să o facă prin intermediul retelelor sociale, a paginilor personale sau profesionale din social media sau pe site-urile profesionale ale acestora.