O întrebare care cred că merită pusă. Atât.

Omul cât trăiește, învață. Când începi o nouă carieră, înveți și-n somn.

Când ziceam eu că am mai făcut un pas înainte în a înțelege ce înseamnă să ”întruchipezi o mentalitate de coaching”, cum spune competența nr. 2 pentru cine devine coach profesionist, experiența practică îmi arată cu eleganță …câte oportunități de creștere mai am.

Coaching-ul este – cum spune ICF –  despre un ”parteneriat de gândire cu clientul”, care se întâmplă de fapt printr-un dialog. În care profesionistul adresează întrebări (preponderent) și împărtășește observații (mai rar), reflectând asupra spuselor clientului pentru a-l ajuta ”să se prindă” de diverse moduri de gândire, blocaje, credințe limitative, tipare etc.

Cu cât mai mult crește nivelul de conștientizare / cunoaștere de sine, cu atât mai mult e posibilă creșterea / schimbarea dorită.

Buun.

La început, în școală, te dărâmă întrebările. Mai ales dacă, precum e cazul meu, nu ai prea experimentat coaching mai deloc înainte – să poți face precum zicala ”monkey sees, monkey does”.

Deci te îngrijorezi : Dar o să știu ce să întreb și când? Dar o să fie util? Dar e o întrebare bună conform standardelor de coaching? (să nu sugerezi răspunsul, să nu influențezi clientul, să nu pari prea dur sau lipsit de considerație față de situația clientului, etc etc.) Care sunt cele mai utile întrebări?

S-a dovedit o falsă problemă. Case closed.

Până când am sesizat o nuanță.

• Întrebarea poate fi bună, pusă la momentul potrivit, utilă și relevantă pentru a stimula clientul să descopere noi perspective, etc.
• Clientul poate fi de acord cu toate cele de mai sus (implicit sau explicit)
• Clientul încearcă să răspundă și – așa cum se întâmplă cu întrebările mai bune (= dificile) – nu știe ce. Și-aici sunt două posibilități.
  • Ori o ia pe o invitație la reflecție, ideal în sesiune sau măcar după, oricât de dificilă ar părea găsirea unui răspuns în prima fază.
  • Ori o ia ca în clasa a 7-a, când e la tablă și a uitat brusc data, ora, motivul și până și locul unde s-a dat bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330, zice Wikipedia)

Răspunsul corect aici – din perspectiva de coaching – ar fi prima variantă. Dialogul coach-client este unul care invită constant la reflecție, cât mai onestă și profundă, în vederea descoperirii unor idei utile pentru schimbare /creștere.

Discutăm

Reflectăm

Ne întrebăm (mai mult sau mai puțin retoric)

(clientul) Conștientizează

(clientul) Descoperă

(clientul) Decide

(clientul) Schimbă/Crește

Nu trebuie știut răspunsul ”ca la școală” și nici coach-ul nu asta așteaptă. Pentru că nici el nu știe răspunsul cel mai bun pentru client. Nu e consultant, este doar un profesionist care știe cum să pună întrebări utile.

Dacă e vreun ”trebuie” aici ține de disponibilitatea clientului de a primi întrebări, de a avea mintea deschisă în a răspunde la ele, de a reflecta onest la ele, etc. Altfel se numește ”învârtit în jurul cozii”, nu coaching.

Cel mai simplu spus – o întrebare primită într-o sesiune de coaching profesionist este o ”întrebare care merită pusă”, respectiv  o ”întrebare la care merită reflectat”.

Atât.

Nu e despre răspunsuri corecte. Ci despre drumul către un răspuns.

Care poate începe cu ”nu știu, mă mai gândesc”, ”nu știu încă pentru că doare prea tare”, ”nu știu, dar oare de ce nu știu și cum ar fi dacă aș ști” etc.

PS – Da, știu, competența nr. 3, contractarea relației de coaching, vine și spune că informarea este mama performanței, deci cu cât contractez mai bine, explicând ce înseamnă coaching, cu atât Posada rămâne unde e îi e locul, iar clientul învață progresiv că nu toate întrebările pe care le primește în viață sunt cu răspuns corect/ greșit ca la școală. Work in progress.