“Trebuie să lucrez asta la mine…”

Despre ineficiența lucrului cu sinele

Într-o oră de mentorat recentă, clienta mea, coach PCC, mi-a trimis înregistrarea unei sesiuni de coaching. La începutul sesiunii respective, în partea de contractare a obiectivului, clienta respectivă a declarat că își dorește să lucreze ceva la ea, spunând că îi place să “sape adânc în ea”.

În ultimii 2-3 ani am auzit constant aceeași expresie: “să lucrez ceva la mine”. Am auzit asta cu ritmicitatea cu care aud și expresii de genul “Cu drag!” (atunci când cineva îți mulțumește), sau “Cred cu tărie că…” (atunci când crezi cu tărie ceva anume). Dincolo de clișeistica evidentă în vorbire care poate trăda că respectivul nu a lucrat destul cu el încât să-și dea seama de aceste clișee (sîc!), expresiile acestea multiplicate social îmi arată un conformism pe care oamenii îl caută în mod natural dintotdeauna: sunt doar scurtături de gândire și forme de tribalism (“sunt și eu ca ceilalți”).

Prin urmare, atunci când un client îți spune că vrea să lucreze ceva adânc la el ai putea conchide că lucrul acesta este de bun augur pentru că numai confortabilă nu este cercetarea de sine, că omul chiar își promite o ieșire din zona de confort.

Dar, să fim serioși; chiar “lucratul la sine” este confortul, pentru că cel mai adesea se rezumă la câteva insight-uri și înțelegeri fără “rezonanță” (alt cuvânt marotă în coaching) în realitate. Să lucrezi ceva la tine te lasă cu mulțumirea unui “făcut” mic. Mai grav este când aceeași mulțumire o resimte și coach-ul care nu provoacă acest gen de obiectiv. N-aș vrea să fiu înțeles greșit și de aceea am să aduc câteva lămuriri la ceea ce am spus.

În primul rând clientul este complet responsabil pentru obiectivul lui; coachul este responsabil doar să-l ajute să și-l definească mai bine și să și-l clarifice. În al doilea rând, nu este nimic în neregulă cu faptul de a lucra la tine: conștientizarea de sine este o cale către schimbare. Dar nu este singura și nici cea mai puternică. Vezi la sfârșitul articolului care este cea mai puternică.

Atunci când un coach ia drept obiectiv dorința clientului de a lucra cu sinele fără a clarifica și a ajuta clientul să-și definească mult mai specific acest obiectiv, el:

• văduvește clientul de motivație,
• împrumută în mod inconștient starea de confort a clientului,
• intră în sfera dezvoltării personale în loc să rămână în cea a coachingului.

Ca și coachi, suntem datori unui cod de etică și unor competențe care ne ajută să ajutăm clienții cât mai bine. Dacă o sesiune de coaching a început astfel, sunt necesare câteva întrebări de clarificare:

• De ce este calea muncii cu sinele cea preferată de tine?
• Ce înseamnă să lucrezi cu tine?
• La ce îți servește să sapi adânc în tine?
• Este acesta un obiectiv sau o resursă pentru un alt obiectiv?
• În ce mod ți-a m-ai ajutat altădată să lucrezi cu tine?
• Cine ești tu cel care lucrează cu tine?
• Ce vrei să-l pui să facă pe celălalt “tu” după ce lucrezi 50 de minute cu el?
• Cât timp tu lucrezi cu tine, mie ce-mi dai să lucrez?
• De unde știi că dacă lucrezi cu tine o să obții ceva bun?

Vreau să provoc în paragrafele care urmează chiar filosofia care stă în spatele expresiei “să lucrez cu mine”.

Expresia mie mi se pare că este tipică pentru câteva categorii sociale: pentru angajați, pentru cei care întâi muncesc și apoi trăiesc, pentru cei care nu au avut succes (adică obiective stabilite autonom și îndeplinite), pentru cei afiliați conștient sau nu unor precepte religioase de tipul “muncește și vei avea”. Nu am regăsit această expresie la patroni, oameni relaxați, oameni de succes (adică cei care și-au stabilit obiective și le-au împlinit ulterior), sau la indivizi care se bazează conștient sau nu pe precepte religioase de genul “ești deja tot ce crezi că ai putea să fii”.

Conform unor studii serioase ale valorilor culturale naționale, românii dovedesc de multe secole multă reținere de sine (una dintre scalele Hofstede de măsură a culturilor naționale – vezi imaginea de mai jos).

Sursa: hofstede-insights.com

“O provocare cu care se confruntă omenirea, acum și în trecut, este gradul în care copiii mici sunt socializați. Fără socializare nu devenim „oameni”. Această dimensiune este definită ca măsura în care oamenii încearcă să-și controleze dorințele și impulsurile, pe baza modului în care au fost crescuți. Controlul relativ slab se numește „indulgență”, iar controlul relativ puternic se numește „reținere”. Prin urmare, culturile pot fi descrise ca îngăduitoare sau reținute.

Cu un scor foarte mic de 20, cultura română este una de Reținere. Societățile cu un scor scăzut în această dimensiune au o tendință spre cinism și pesimism. De asemenea, spre deosebire de societățile indulgente, societățile reținute nu pun prea mult accent pe timpul liber și controlează satisfacerea dorințelor lor. Oamenii cu această orientare au percepția că acțiunile lor sunt reținute de normele sociale și simt că a se răsfăța este oarecum greșit.” (hofstede-insights.com)

Înțelegi? Trăim, fiecare dintre noi într-o cultură a abținerii de la a avea în mod direct ceea ce ne dorim, trebuie întâi să lucrăm ca să obținem, trebuie să lucrăm mult timp cu noi ca să ajungem să fim cine ne dorim.

Am putea face altfel?

Sigur. Iată un caz real.

– Cu ce vrei să pleci azi?
– Cu unu-două insight-uri… Vreau să lucrez niște chestii la mine, tot ies la suprafață niște tipare sistemice…
– Ce înseamnă insight?
– Ăă… adică să înțeleg de ce fac niște lucruri…
– Și după ce înțelegi?
– O să-mi fie mai clar.
– Ce o să faci cu claritatea astfel obținută?
– O să fac… ce trebuie, ce vreau… ce mi-am propus…
– Ce?
– Să slăbesc.
– Deci vrei să știi de ce te-ai îngrășat ca să poți să slăbești.
– Da.
– De unde știi că dacă înțelegi o să și slăbești?
– Ăă… Ce vrei să spui?
– De ce nu începi cu slăbitul?
– Cum?
– Păi primul pas ar fi să nu te mai îngrași cu noi înțelegeri despre trecut.
– …atunci ajută-mă să fac un plan ca să slăbesc.
– Asta-i altceva. Ce e un plan pentru tine?

Îmi place extraordinar de mult când ajut oamenii să vadă scurtături, ca acelea de la magazinul IKEA din Otopeni, dintre diverse raioane, care te ajută să ieși mai repede din magazin fără a mai parcurge tot traseul întortocheat. Am aceeași plăcere pe care am avut-o prima oară când am înțeles același lucru despre “lucratul la mine”.

Lucrasem 10 – 11 ani în toate felurile posibile: psihoterapie, hipnoză, regresie în spațiul dintre vieți, bazine de deprivare senzorială, improvizație teatrală, yoga, coaching cât cuprinde, meditație dinamică, meditație asupra sfârșitului vieții, Zazen, automatic unconscious writting, theta healing, meditație holotropică, lucid dreaming, Exploration 27 Robert Monroe Institute, și câte și mai câte. Și? Realitatea este că oricât am lucrat cu mine, de schimbat lucrurile s-au schimbat când am făcut ceva, când am acționat asupra realității fizice.

Am lucrat ani în șir la convingerile despre bani; nu s-a întâmplat nimic până în convorbirea telefonică de 1 minut în care am cerut de 10 ori mai mult decât ceream în mod obișnuit și am primit.

Când eram tânăr am lucrat mult cu mine să mă las de fumat; nu s-a întâmplat decât atunci când m-am îmbolnăvit.

Am lucrat cu mine mulți ani să mă reapuc de sport și nu s-a întâmplat efectiv decât atunci când un prieten m-a scos 30 de zile la rând în fiecare dimineață la alergat.

O să zici că lucrul cu sinele este de fapt pregătirea de dinaintea acțiunii efective și că nu s-ar fi întâmplat toate acțiunile și schimbările de mai sus fără să fi fost pregătit. Oul sau găina? Întâi 50.000 de bicicliști în București și pe urmă facem piste sau facem întâi pistele ca să atragem 50.000 de bicicliști? Cine gândește astfel pune greșit problema.

Pregătirea nu este niciodată necesară. Dacă chiar vrei cu tărie (sîc!), nu te pregătești de loc, ci te arunci. Pregătirea ne ține în teamă; aranjarea condițiilor înseamnă procrastinare. Nu ne trebuie dezvoltare personală ca să obținem ceva ce vrem “cu tărie”. Ne trebuie acțiune imediată.

Cei ce fac astfel râd de situațiile lor mai vechi în care au făcut diferit, în care s-au pregătit. “Atât de simplu era de fapt?”. Da, atât de simplu este întotdeauna.

Prin urmare, treci la acțiune. Este cea mai rapidă, sigură și puternică metodă de a obține ceea ce vrei.

Despre autor

George Bragadireanu

• MCC

George a intrat în profesia de coaching în 2011, după 13 ani de carieră corporativă în instituții financiare multinaționale. A urmat cursurile mai multor școli internaționale de coaching și are câteva alte specializări în coaching existențial, logoterapie sau evaluări ale valorilor de leadership.

Este un susținător continuu al coaching-ului profesionist, contribuind la industria de profil prin traducerea sau finanțarea apariției unor cărți pe această temă, lansarea de aplicații pentru smartphone-uri dedicate educației managerilor despre coaching sau scriind cărți și articole. Este autorul cărții „The Leadership Spark: The New Integral Technique To Ignite Your Creative, Innovative, And Strategic Leadership” despre inovația integrală și despre modul în care cineva poate deveni creativ în actual conducerii.

Practica sa se întinde pe o perioadă de 11 ani și îi place să folosească analogia de a spune că „a ajutat un client în fiecare săptămână timp de 11 ani, șapte zile pe săptămână, o oră în fiecare zi”.

Îi place SCI-FI, jazz-ul, urmărește lansările de rachete în spațiu și flirtează cu multe sporturi, inclusiv ultramaratoane, triatlonuri și tenis.

Punctele de vedere și opiniile exprimate în articolele invitaților, prezentate pe acest blog, aparțin autorului și nu reflectă neapărat opiniile și punctele de vedere ale Federației Internaționale de Coaching (ICF). Publicarea unui articol aparținând unui invitat pe blogul ICF Romania nu echivalează cu aprobarea sau susținerea din partea ICF Romania a produselor sau serviciilor furnizate de autor.
Cei care doresc să afle mai multe despre autor sau să îl contacteze sunt invitați să o facă prin intermediul retelelor sociale, a paginilor personale sau profesionale din social media sau pe site-urile profesionale ale acestora.